Doua femei

Cunosc doua femei prizoniere. Nu se vad gratiile cu ochiul liber, doar ele le simt si se zbat in spatele lor pana la dementa. Privit din afara pare un spectacol grotesc. Doua femei, fiecare in celula ei, chinuindu-se, lovindu-se, dandu-se cu capul de podea, urland si implorand. Nu se roaga de cineva sa le elibereze, nici macar ele nu se zbat sa distruga gratiile, ba dimpotriva, se tin agatate cu mainile de stalpii reci de metal si mai au putin pana sa imparta saruturi fierbinti cu ei, cu stalpii.
Cunosc doua femei care traiesc vieti pe care nu si le doresc. Nici dusmanilor nu le-ar dori asemenea vieti. Si totusi, se leaga cu disperare de ele varsand toata energia si iubirea de care sunt capabile intr-un spatiu mic, murdar si insalubru. In celulele lor, sobolanii colcaie. Ei sunt mici, incap printre gratii. Intra, ies, se mai hranesc cu niste lesuri, se mai intorc, mai pleaca. Altor femei, animalele astea mici le-ar provoca scârbă, greață, frică, celor doua femei insa, nu. S-au obisnuit cu sobolanii. De fapt, sunt singurele vietuitoare pe care le vad, cu care convietuiesc si de care isi leaga viata nefericita. Cand sobolanii ies si se imprastie pe la gunoaie, femeile au un motiv de asteptare. Ies din rutina disperarii si stau cu ochii atintiti in negrul din jur, asteptand fosnitul labelor de animal. Uneori, asteptarea nu e zadarnica. Alteori, da. Oricum ar fi, chinul din spatele gratiilor e ametitor si ne neinteles pentru oamenii normali.
Cunosc doua femei care oricat ar fi de bune, de loiale si de iubitoare, ispasesc o sentinta prea grea pentru ele. Au fost condamnate sa iubeasca o celula prea mica si prea stramta pentru sufletul si spiritul lor. In loc sa se zbata sa iasa din ea, cele doua femei se zbat sa ramana. Ratiunea si-a pierdut puterea in atatia ani de durere. Creierul, dupa atat de mult intuneric, abia daca mai poate sa functioneze. Inima incearca din rasputeri sa-si mai bata ticaitul zilnic. Sufletul e pe jos, amestecat cu dejectiile sobolanilor.
Cunosc doua femei care n-au nicio sansa de eliberare. Obisnuinta suferintei le-a devenit a doua natura. In celulele lor nu intra soarele, doar in imaginatia lor mai patrunde, cateodata, cate o raza. Si atunci, odata cu lumina, incep sa creada ca a venit ziua mult asteptata, ziua in care viata va fi frumoasa si blanda cu ele. Raza aia de soare din imaginatie le da putere sa reziste mai departe in celulele insalubre. Se agata cu disperare de speranta ca, in sfarsit, eliberarea va veni. Dar totul e doar in imaginatia lor. Singurele lucruri concrete sunt gratiile, sobolanii si suferinta.
Da, cunosc doua femei care reprezinta incarnarea suferintei. La propriu. Poti s-o atingi, s-o pipai, s-o folosesti pe post de hartie igienica, s-o hulesti, s-o batjocoresti, sa razi de ea, sa te bucuri de ea. Ele doar si-o poarta cu disperare. Tu poti sa faci ce vrei, pe ele nu le deranjeaza fiindca, oricum, nu existi decat in imaginatia lor.