Cu Meli Melo la aniversarea de 20 de ani

28 09 2018

Am avut bucuria să particip la aniversarea a 20 de ani a faimosului Meli Melo- Paris în România. Recunosc că dinainte de a primi această invitație, brandul era unul dintre preferatele mele, atât în materie de accesorii, cât și de home deco, deci bucuria participării a fost absolut sinceră. Iar când am ajuns la Conacul Domniței Ralu, nu am mai reușit să-mi controlez entuziasmul.

Într-un peisaj tomnatic de vis, înconjurată de vie și acompaniată de acorduri senzuale de saxofon oferite de Daniel Radu, petrecerea aniversară a început în jurul prânzului și a ținut până la apusul soarelui. Ne-au ținut companie elementele delicate și unice ale noii colecții Fall/Winter 2018 Meli Melo Paris “Femme Actuelle” si Meli Melo Deco, expuse într-un cadru în care nu m-am mai săturat să fac fotografii.

Meli Melo 20 de aniPastelurile, nuanțele de roz prăfuit și vișiniu, asociate cu tonuri si texturi gri molatice, de fetru, lână sau cașmir, pietrele translucide viu colorate, catifeaua tomnatică, lanțurile lungi aurii ce alunecă pe satinuri imprimate și mătăsuri florale punctate prin accente de roșu pasional și blană, au marcat incursiunea propusă de colectia Femme Actuelle într-un tărâm de feminitate, de redescoperire cu delicatețe a visurilor și pasiunilor latente.

CatalogFall Winter

M-am bucurat de întreg decorul gândit și realizat cu produsele inconfundabile marca Meli-Melo Paris, dar și de spectacolul naturii care a fost generos cu noi. Deși părea o zi friguroasă, soarele ne-a ținut companie pe tot parcursul aniversării, făcând această zi de neuitat.

La multi ani, Meli- Melo Paris!

Credit foto: Marius Petre Photography

Prezentarea produselor: 10 +

Locul de desfășurare: 10 +

Atmosfera: 10 +

Reclame




Rene Furterer sau cultul ingrijirii parului

16 05 2018

Rene Furterer era pasionat de botanica, dar si de coafatul parului femeilor. Imbinand cele doua pasiuni, el a dezvoltat o metoda de ingrijire a scalpului si masaje revolutionare pentru ingrijirea parului.

Parul frumos creste dintr-un scalp sanatos, la fel ca o planta dintr-un sol fertil”, spunea maestrul in 1957.

Asa a aparut „Complexe 5”, concentrat din plante cu uleiuri esentiale de portocala si lavanda. Produsul curata profund si tonifica scalpul, stimuleaza microcirculatia, dar si pregateste si intensifica actiunea altor produse de ingrijire.

Am participat la un eveniment de lansare de mare clasa. Locul ales, Stejarii Country Club, atmosfera si prezentarea „Complexe 5” (care a cuprins si o demonstratie)  m-au convins sa mai particip si cu alte ocazii la asemenea intalniri puse la cale de Tonic Advertising.

Multumesc pentru invitatie!

Prezentarea produsului: 10

Locul de desfasurare: 10

Atmosfera: 10

Această prezentare necesită JavaScript.





Colectia mea

14 11 2017

La inceput au fost manelistele. Si dizeuzele. Si alte cateva scursuri cu preocupari incerte. Au urmat imberbele abia nascute. Fetite care faceau pe femeile. Au aparut, apoi, complexatele neterminate si putin psihopate. Colectia mea e impresionanta. O sa deschid un muzeu cu intrare libera. Caut femeie de serviciu pentru el. Nu conteaza cum arata, important e sa stie sa frece. Cu mopul.





Nu depresia ucide!

18 08 2017

Dezbaterea publica despre tragedia femeii care s-a aruncat in fata trenului impreuna cu copiii ei imi provoaca revolta, ca sa nu zic scarba.
Toata lumea isi da cu parerea, judeca, plange sau deplange soarta unor fiinte despre a caror existenta habar n-avea pana ieri. Femeia era o anonima, ca atatea alte zeci de mii, care se chinuia sa-si traiasca viata aia amara asa cum putea ea. Pana ieri nu ne framanta existenta ei. Pana ieri, am fi trecut pe langa ea pe strada fara s-o bagam in seama sau de seama. Nici macar aia din apropiere n-au observat-o. Ieri, in schimb, cand femeia a decis sa faca un gest extrem, oamenii au inceput s-o pomeneasca. Ba ca era depresiva, nebuna, ba ca era proasta, inconstienta, criminala si fiecare a devenit specialist in viata anonimei de pana ieri. Toata lumea ii cunoaste fisa medicala, ii stie internarile, framantarile, durerile, boala. Ce sa mai vorbim? Specialisti in vietile altora.
Habar n-am prin ce a trecut femeia aia cata vreme a trait, dar vad cat de importanta a devenit dupa moarte. A scos din oameni fiarele insetate de sange, de oroare, de aruncat cu bolovani. De fapt, gestul ei a adus dupa sine scoaterea la suprafata a realitatii in care traim cu totii.
Nu depresia ucide! Indiferenta si lipsa de empatie a oamenilor ucid. Comportamentul abuziv, abuzurile fizice si psihice, rautatea, cinismul, egoismul, astea sunt cauzele care duc la tragedii ca cea de ieri. Oamenii care aleg sa moara si ii mai iau si pe altii dupa ei nu fac asta fiindca au vreo placere sau vreo bucurie sa comita orori. Oamenii astia au sufletul bolnav si chinuit. Se spune ca femeia care s-a aruncat in fata trenului ar fi suferit de o boala la cap. Despre boala din suflet nu se prea comenteaza. Aia era povestea ei mult prea intima si nu intereseaza pe nimeni. E mai simplu sa spui despre o femeie ca e nebuna decat sa spui ca e neiubita, neapreciata, neinteleasa. Daca spui ca e nebuna toata vina cade pe umerii ei si, eventual, pe medicul care n-a tratat-o corespunzator. Tu, asta de te afli in preajma ei, esti absolvit de orice vina. Ce puteai tu sa faci daca aia era nebuna? Sa se interneze la nebuni! Ce treaba ai tu?
Cand are cineva ficatul bolnav, nu-i torni alcool pe gat. Cand are coloana zdrobita nu-i dai bolovani sa care. Cand plamanii se chinuie sa mai respire, nu-i bagi tigari in gura.
Dar cand omul de langa tine are sufletul bolnav, tu ce faci? TU, perfectule, minunatule, impecabilule, cum te comporti? Ce atitudine ai? Nu cumva nepasarea ta te face autor moral al ororii?
Nu depresia ucide! Indiferenta si lipsa de empatie a oamenilor, astea ucid.





Doua femei

31 07 2017

Cunosc doua femei prizoniere. Nu se vad gratiile cu ochiul liber, doar ele le simt si se zbat in spatele lor pana la dementa. Privit din afara pare un spectacol grotesc. Doua femei, fiecare in celula ei, chinuindu-se, lovindu-se, dandu-se cu capul de podea, urland si implorand. Nu se roaga de cineva sa le elibereze, nici macar ele nu se zbat sa distruga gratiile, ba dimpotriva, se tin agatate cu mainile de stalpii reci de metal si mai au putin pana sa imparta saruturi fierbinti cu ei, cu stalpii.
Cunosc doua femei care traiesc vieti pe care nu si le doresc. Nici dusmanilor nu le-ar dori asemenea vieti. Si totusi, se leaga cu disperare de ele varsand toata energia si iubirea de care sunt capabile intr-un spatiu mic, murdar si insalubru. In celulele lor, sobolanii colcaie. Ei sunt mici, incap printre gratii. Intra, ies, se mai hranesc cu niste lesuri, se mai intorc, mai pleaca. Altor femei, animalele astea mici le-ar provoca scârbă, greață, frică, celor doua femei insa, nu. S-au obisnuit cu sobolanii. De fapt, sunt singurele vietuitoare pe care le vad, cu care convietuiesc si de care isi leaga viata nefericita. Cand sobolanii ies si se imprastie pe la gunoaie, femeile au un motiv de asteptare. Ies din rutina disperarii si stau cu ochii atintiti in negrul din jur, asteptand fosnitul labelor de animal. Uneori, asteptarea nu e zadarnica. Alteori, da. Oricum ar fi, chinul din spatele gratiilor e ametitor si ne neinteles pentru oamenii normali.
Cunosc doua femei care oricat ar fi de bune, de loiale si de iubitoare, ispasesc o sentinta prea grea pentru ele. Au fost condamnate sa iubeasca o celula prea mica si prea stramta pentru sufletul si spiritul lor. In loc sa se zbata sa iasa din ea, cele doua femei se zbat sa ramana. Ratiunea si-a pierdut puterea in atatia ani de durere. Creierul, dupa atat de mult intuneric, abia daca mai poate sa functioneze. Inima incearca din rasputeri sa-si mai bata ticaitul zilnic. Sufletul e pe jos, amestecat cu dejectiile sobolanilor.
Cunosc doua femei care n-au nicio sansa de eliberare. Obisnuinta suferintei le-a devenit a doua natura. In celulele lor nu intra soarele, doar in imaginatia lor mai patrunde, cateodata, cate o raza. Si atunci, odata cu lumina, incep sa creada ca a venit ziua mult asteptata, ziua in care viata va fi frumoasa si blanda cu ele. Raza aia de soare din imaginatie le da putere sa reziste mai departe in celulele insalubre. Se agata cu disperare de speranta ca, in sfarsit, eliberarea va veni. Dar totul e doar in imaginatia lor. Singurele lucruri concrete sunt gratiile, sobolanii si suferinta.
Da, cunosc doua femei care reprezinta incarnarea suferintei. La propriu. Poti s-o atingi, s-o pipai, s-o folosesti pe post de hartie igienica, s-o hulesti, s-o batjocoresti, sa razi de ea, sa te bucuri de ea. Ele doar si-o poarta cu disperare. Tu poti sa faci ce vrei, pe ele nu le deranjeaza fiindca, oricum, nu existi decat in imaginatia lor.





Fragment dintr-o carte care nu va aparea niciodata

22 05 2017

Statea chircita in bucata aia mica de cada si singura tensiune o avea in bratul cu care-si tinea dusul deasupra capului. Din cand in cand, mai inghitea apa amestecata cu lacrimi. Soptea cate un „nu mai pot” pierit. El privea spectacolul grotesc cu un ranjet pe fata. Ii lipsea punga cu popcorn. Vazuse cateva filme la cinema, dar niciunul atat de prost ca cel de atunci, din baie. Cand esti un biet muritor, habar n-ai cum sa reactionezi la scene de genul asta. Daca in sala de cinema, cand se apropie un el de o ea, mai poti sa strigi: „pup-o, baaa!”, in WC-ul casei in care locuiesti si una moare de durere sub ochii tai, nu poti decat sa te uiti ca prostul si sa razi tamp. Ce altceva ar putea face un OM? Poate doar sa astepte sa taie astia apa ca sa iasa naibii aia din dus. Si sa spere ca nu-l trece chiar atunci treaba mare ca s-ar complica situatia si mai mult. Cum poti sa te ca… usurezi cand una zace aproape inerta langa WC. Te inhiba si nici nevoile fiziologice nu ti le mai poti satisface in liniste. Ar putea sa puna mana lui vanjoasa pe ea, sa-i ia dusul si s-o care in camera, dar si asta necesita un efort pe care el nu-i dispus sa il faca. Ce treaba are cu toata mizeria aia? De ce sa-si ude hainutele proaspat spalate si calcate? El e impecabil si nu e dispus sa-si distruga perfectiunea. Discret, elegant, fricos si las pe alocuri, dar in rest, IMPECABIL. Nu greseste, nu supara, nu deranjeaza, practic, nici nu-l simti prin preajma. Aia, in schimb, care-si toarna apa in cap fara sa se gandeasca nici macar la factura care urmeaza sa vina, ca sa nu mai zic de risipa pe care o face in timp ce in alte colturi ale lumii sunt copii care mor de sete, deci aia este dracul pe pamant. O fiinta egoista care greseste mereu, supara si deranjeaza oamenii, ca sa nu mai zic ca plange din te miri ce. Auzi, tu! Intr-o zi se uita la o prostie de film, ceva cu o lebada neagra, dar nu era chiar o lebada adevarata, era o femeie imbracata cu o fustita neagra de balet sau ceva, si nebuna a inceput sa planga in hohote, de n-a reusit saracul baiat s-o linisteasca o zi intreaga. Nu mai vazuse in viata lui pe cineva care plange cand se uita la filme. De aia nici nu prea stia cum sa reactioneze. In lumea lui oamenii se hlizeau la filme si nu, nu la filme din alea lungi si grele, nuuuu, la alea scurte si usoare de pe 9Gag. Ce atata drama cand viata e o comedie?
Aoleu, stai ca l-a luat burta! Acum! Asta da tragedie. Ranjetul s-a transformat in rictus. Ce sa faca? Aia nici nu se uita la el. E in lumea ei cu lacrimi amare, lebede negre si cai verzi si nici macar nu stie ca saracul baiat are o treaba mare, mare de tot. Cum s-o intrerupa din jelanie? „Draga mea, ma cac, poti sa parasesti putin incinta?” Cam brutal chiar si pentru unul ca el. Dar cum sa procedeze? Offf, nu mai poate omul nici sa-si faca nevoile din cauza uneia ca asta. Dar n-a mai avut timp prea mult de gandit. Cand te ia valul de la burta, exista o singura solutie.
Si-a dat jos rapid pantalonii si chilotii, a ridicat capacul WC-ului si s-a eliberat. Doamne, ce fericire! Cata dreptate avea ala care a zis ca omul e cel mai fericit cand se duce la toaleta! Numai fraiera aia sufera si nu simte adevarul din vorbele astea intelepte.
S-a sters cu grija, a tras apa, a pus capacul regulamentar la loc, s-a spalat pe maini si a iesit din baie.
Intr-un aer greu de respirat, apa de la dus curgea si doar daca ai fi fost putin atent ai fi auzit, din cand in cand, cate un „nu mai pot!”
Apoi nu s-a mai auzit nimic.





Despre mama, fara sa-i cer voie

11 05 2017

Este ziua mamei mele si simt nevoia sa scriu despre ea. Nu i-am cerut acordul, dar stiu ca si daca se va supara, in secunda urmatoare ma va ierta pentru ca asa e mama. Stiu ca fiecare are senzatia ca nimeni n-are mama ca a lui. Mai sunt si unii care au puterea sa recunoasca si ca nu-i chiar cum ar fi trebuit sa fie, dar de iubit toti ne iubim mamele asa cum sunt ele. Eu am norocul s-o iubesc nu pentru ca asa se face, ci pentru ca am invatat de la ea tot ce e mai frumos pe lumea asta. Par cliseu vorbele astea scrise in general, tocmai de aceea voi povesti cateva intamplari care o au protagonista pe mama mea, intamplari din care eu am avut de invatat: sa fiu om, sa fiu corecta cu mine si cu ceilalti, sa iubesc dincolo de orice bariere, sa am principii peste care sa nu trec orice ar fi, sa fiu fidela, loiala, sa indragesc animalele, sa spun adevarul indiferent de consecinte, sa invat, sa citesc, sa-mi urmez visurile si pasiunile.

Iubirea am invatat-o de la mama. In momentul in care s-a indragostit de cel care urma sa-mi fie tata, n-a contat pentru ea nimeni si nimic. In anii ’70, in plina era comunista, sa ai o relatie cu un cetatean strain era cam cum este astazi sa te iubesti cu cineva de acelasi sex. Cele care indrazneau sa se afiseze cu un strain erau catalogate imediat drept femei usoare. Nu conta ca sunt majore, virgine, fete cuminti, dar indragostite, eticheta era pusa din start. Cam asa e cu neamu’asta de sfinti imbroboditi cu basma pe cap, de cand e lumea si pamantul, cred. De aia ne si merge atat de bine ca natie, ca popor, ca tara. Era de neconceput si existau repercusiuni inimaginabile pentru cea/cel care indraznea sa sfideze normele cretino-comuniste. Exact cum e astazi cu minoritatile sexuale. De fapt, coalizatii astia de acum sunt copiii retardatilor de atunci, deci n-am de ce sa ma mai mir. Cert este ca pe mama n-a interesat-o niciun moment parerea partidului, a lumii, a neamului (da, existau si in neamul ei retardati, asa cum exista in fiecare neam). Si-a anuntat parintii ca se casatoreste cu barbatul pe care il iubeste si asta a si facut. Am si acum hartia emisa prin ’73 in care Partidul Comunist Roman raspundea favorabil cererii sale de a-si uni destinul cu cetateanul strain pe care il iubea. Nu vreau sa zabovesc asupra stupizeniei situatiei, ci asupra curajului mamei mele de a-si asuma iubirea pana la capat. De a se lupta cu o lume intreaga pentru dragostea ei, de a-si lua de mana sotul si de a pleca departe, pe alt continent, unde sa-si traiasca viata in libertate. Din dragostea lor de tineri de douazeci si ceva de ani, am aparut eu. Cu voia Partidului, ca daca el nu-i dadea voie, ramaneam nenascuta.

Dragul de scoala si de invatat tot de la ea il am. Toata copilaria si adolescenta mea, mama a fost preocupata sa studiez. Inca de mica m-a vrut cu mana pe carte si nu pe cratita. Mi-a vorbit mereu despre importanta cititului si a studiului si a tinut cont mereu de faptul ca sunt un copil si nu m-a pus nici sa gatesc, nici sa spal podelele, nici sa fac piata. Imi spunea ca altele sunt lucrurile cu adevarat importante in viata, si ca pe alea de om mare o sa am timp sa le fac pana mor daca asta o sa vreau. M-a lasat sa ma bucur de copilarie si m-a incurajat doar sa ma joc si sa invat. Ii sunt recunoscatoare pentru asta, azi. A avut grija de inocenta mea pe care, din fericire, n-am pierdut-o de tot.
Pasiunile mi-au fost incurajate si sustinute tot de mama. La 16 ani ai mei, cand parintii din jur se ingrijorau ca nu se mai inteleg cu copiii lor adolescenti, mama era linistita si fericita pentru ca ma inscrisese la cursul de actorie de la Scoala de Arta ca sa-mi implineasca marea mea dorinta de a ma pregati sa devin actrita. Mi-o amintesc cu lacrimi in ochi la spectacolul de absolvire, asa cum mi-o amintesc alergand impreuna cu mine prin oras ca sa nu intarziem la niciun spectacol de teatru sau concert de la Casa Sindicatelor.
Sa-i ajut pe cei din jur tot de la ea stiu. Si sa nu ma laud cu asta, sa nu spun public cand o fac m-a invatat tot ea. Imi amintesc ca atunci cand lucram la Antena 1 Ploiesti, la vreo 22 de ani, aveam un salariu maricel pe care il imparteam cu oameni amarati care ma vedeau la televizor si veneau sa-mi ceara bani. Niciodata nu mi-a reprosat ca „traiesc pe banii ei” si ca pe ai mei ii dau altora si niciodata n-a pretins vreun leu de la mine. Intotdeauna mi-a dat, lucru pe care il face si acum, fara sa imi ceara inapoi, fara sa-mi reproseze, fara sa aiba vreo pretentie. Ba, pe langa mine, care sunt copilul ei, a mai hranit si niste porci (unul dintre ei, cand vorbeste cu mine despre ea ii zice „ma-ta”, dar nu-i nicio problema, ca exista un ignat pentru fiecare dintre astia).
Dar gestul cel mai inaltator, incredibil, de neconceput pentru mintea unui om normal, l-a facut mama pentru altcineva. Tot in numele dragostei si al umanitatii. Despre asta chiar nu pot vorbi fara acordul ei. Este un gest suprem care adunat tuturor celorlalte infinit mai mici ca impact asupra unei vieti de om, ma indreptateste pe mine sa spun cu toata convingerea ca nu exista mama ca a mea. Nu exista om, femeie, mama mai buna si ii sunt recunoscatoare pentru ca este asa si ma pot mandri cu ea oricand, oriunde, in fata oricui.
La multi ani, mama! Te iubesc mult!