Nu depresia ucide!

18 08 2017

Dezbaterea publica despre tragedia femeii care s-a aruncat in fata trenului impreuna cu copiii ei imi provoaca revolta, ca sa nu zic scarba.
Toata lumea isi da cu parerea, judeca, plange sau deplange soarta unor fiinte despre a caror existenta habar n-avea pana ieri. Femeia era o anonima, ca atatea alte zeci de mii, care se chinuia sa-si traiasca viata aia amara asa cum putea ea. Pana ieri nu ne framanta existenta ei. Pana ieri, am fi trecut pe langa ea pe strada fara s-o bagam in seama sau de seama. Nici macar aia din apropiere n-au observat-o. Ieri, in schimb, cand femeia a decis sa faca un gest extrem, oamenii au inceput s-o pomeneasca. Ba ca era depresiva, nebuna, ba ca era proasta, inconstienta, criminala si fiecare a devenit specialist in viata anonimei de pana ieri. Toata lumea ii cunoaste fisa medicala, ii stie internarile, framantarile, durerile, boala. Ce sa mai vorbim? Specialisti in vietile altora.
Habar n-am prin ce a trecut femeia aia cata vreme a trait, dar vad cat de importanta a devenit dupa moarte. A scos din oameni fiarele insetate de sange, de oroare, de aruncat cu bolovani. De fapt, gestul ei a adus dupa sine scoaterea la suprafata a realitatii in care traim cu totii.
Nu depresia ucide! Indiferenta si lipsa de empatie a oamenilor ucid. Comportamentul abuziv, abuzurile fizice si psihice, rautatea, cinismul, egoismul, astea sunt cauzele care duc la tragedii ca cea de ieri. Oamenii care aleg sa moara si ii mai iau si pe altii dupa ei nu fac asta fiindca au vreo placere sau vreo bucurie sa comita orori. Oamenii astia au sufletul bolnav si chinuit. Se spune ca femeia care s-a aruncat in fata trenului ar fi suferit de o boala la cap. Despre boala din suflet nu se prea comenteaza. Aia era povestea ei mult prea intima si nu intereseaza pe nimeni. E mai simplu sa spui despre o femeie ca e nebuna decat sa spui ca e neiubita, neapreciata, neinteleasa. Daca spui ca e nebuna toata vina cade pe umerii ei si, eventual, pe medicul care n-a tratat-o corespunzator. Tu, asta de te afli in preajma ei, esti absolvit de orice vina. Ce puteai tu sa faci daca aia era nebuna? Sa se interneze la nebuni! Ce treaba ai tu?
Cand are cineva ficatul bolnav, nu-i torni alcool pe gat. Cand are coloana zdrobita nu-i dai bolovani sa care. Cand plamanii se chinuie sa mai respire, nu-i bagi tigari in gura.
Dar cand omul de langa tine are sufletul bolnav, tu ce faci? TU, perfectule, minunatule, impecabilule, cum te comporti? Ce atitudine ai? Nu cumva nepasarea ta te face autor moral al ororii?
Nu depresia ucide! Indiferenta si lipsa de empatie a oamenilor, astea ucid.

Reclame




Preoteasa ipocrita (V)

29 03 2017

Perioada care a urmat concedierii noastre cred ca a fost cea mai ciudata si traumatizanta. Pe de o parte, ne bucuram de timpul liber pe care il aveam, pe de alta parte, inteleseseram amandoi cam cum sta treaba cu crestinii aia din jur. Oameni cu frica lui Dumnezeu, pupatori de icoane, doamnele purtatoare de basma in biserica, sfioase, neprihanite, nevinovate, dar in realitate malefice pana in maduva oaselor, n-aveau nici cea mai mica mustrare de constiinta ca tocmai isi batusera joc de vietile unor oameni. Cu ce se deosebesc teroristii islamisti care omoara vieti de crestinii astia din povestea mea care omoara suflete? Va spun eu: primii isi asuma actele teroriste, ceilalti nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase. Teroarea lor e subtila, perfida, jegoasa, neasumata si intotdeauna gandita bine dinainte, strategic, in asa fel, incat sa nu afle lumea, sa nu-si strice reputatia si sa pozeze in sfinti, in porumbei ai pacii. Muuult mai periculosi, dar cine le da apa la moara, devenindu-le, astfel, complici? Prostii ca mine, ca iubitul meu si multi altii ca noi. De ce? Fiindca le permitem, tacem, nu spunem nimic, inghitim si ne prefacem ca nu s-a intamplat mare lucru, doar ne-au ciuruit nitel. Sa fie bunul simt sau frica aia care te opreste sa vorbesti? Sa tii in tine pentru ca apoi suferinta sa te macine ireversibil nu este in niciun caz o solutie. Am simtit pe pielea mea. De acum, prefer modelul „decat sa ma sinucid, mai bine mor cu ei de gat”.
N-am mai vrut sa tac. Bineinteles ca am contactat niste avocati, am facut reclamatie la ITM, am facut plangere la autoritatile statului (apropos, Politia Romana o fi ajuns cu lectura si la plangerea mea depusa acum vreo 2 ani?), dar in paralel cu aceste demersuri, am fost nevoita, ca orice om sensibil care nu mai suporta mizeria pe care i-o provoaca aia mai putin sensibili, sa ma duc si la psiholog. Pe banii mamei mele, nu pe ai preotesei si nici pe ai patronilor de la radio care m-au hartuit subtil si jegos multa vreme, inainte de a ma concedia si care ar fi trebuit sa-mi plateasca terapia. Oricum, nu cred ca au adunat ei suficiente milioane de euro, incat sa-si plateasca toate nelegiuirile. Mai au de strans si de calcat pe multe cadavre pana sa dea socoteala ori aici, ori dincolo unde au relatii fiind credinciosi pana in strafund.
Si ca tot veni vorba de bani, daca va intrebati din ce traiam in perioada aia, va spun eu, din bani de la mama mea. Mama iubitului meu i-a dat si ea bani, dar ca sa se duca la o nunta, la care el deja anuntase ca nu se duce, dar a facut coana preoteasa in asa fel, incat sa nu se faca de ras in fata lumii si l-a obligat sa se duca platindu-i ea darul. In conditiile in care noi nu aveam bani de mancare!!!
In timpul asta, dupa ce si-a lasat copilul fara serviciu, a inceput sa caute solutii sa-l ajute sa se angajeze din nou. Aveau posturi pe la primaria sau prefectura din Buzau, nu mai retin exact, si s-a gandit ea ca ar fi facut copilul ce se pricepea, fiind absolvent de Stiinte Politice. Mai avea putin sa-i promita ca devine primarul orasului, doar, doar, o pleca de la Bucuresti, de langa mine. De fapt, nu s-a sfiit sa-l intrebe, imediat dupa ce a fost concediat de la radio: „Si acum de ce mai stai la Bucuresti si nu vii acasa?” Era pregatita sa culeaga roadele actiunilor sale crestine si morale.
Atata rautate, ignoranta, mizerie sufleteasca, lipsa de empatie din partea unui om nu mi-a fost dat sa vad in viata mea asta lunga, de femeie batrana, senila si ofilita. 🙂 Auzisem si eu de vorba aia cu „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Pe bune? Asta nu mai face parte din obligativitatea unui crestin model? Ca mi se tot flutura prin fata asta cu valorile crestine,morale, cu nu stiu ce cutume, cu femeia care trebuie sa fie cu nu stiu cati ani mai mica sau mai mare decat barbatul, tot felul de absurditati tarate de unii dinaintea erei noastre pana in era noastra, si de aia intreb si eu. Crestinii astia sfinti de nu mai e nimeni ca ei, respecta selectiv toate astea? Adica asta imi convine, o respect. Asta nu-mi convine, da-o dracu’! Pardon! Naibii.
Deci cum era aia cu „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”? Pai, tragand o concluzie logica, n-am cum sa ma gandesc ca tocmai preoteasa nu-i da ascultare Mantuitorului, ci ca se uraste pe ea insasi.
Din punctul asta de vedere o inteleg perfect.
Are si de ce.





Cand dragostea de arta ucide

23 11 2010

Sa-mi fie cu iertare, dar n-am auzit de vreun conductor de tren care sa se sinucida de dragul locomotivei. Nici de vreun bilant contabil care sa declanseze tragedii in sufletul celui care l-a facut, ducandu-l spre moarte. N-am aflat pana acum nici de vreun medic care sa-si fi luat viata din cauza vreunei operatii nereusite facuta pacientului. Aud, in schimb, de artisti care decid sa moara tineri, cumplit de nefericiti si de nimeni intelesi.

Opinia publica stramba din nas la auzul unor astfel de stiri si invoca boala psihica, pacatul, pe Dumnezeu si nu stiu care sfinti. Artistii, insa, stiu si inteleg durerea, neputinta, disperarea unui alt artist. Din pacate, nu prea au cum sa se faca intelesi si cum sa explice furtunile care se declanseaza in sufletul celor care nu-si pot implini menirea artistica. N-ai cum sa explici ca viata ta e arta pe care o faci si ca momentul in care ceva sau cineva te impiedica sa o mai zamislesti inseamna inceputul mortii tale ca spirit, ca suflet, ca artist.

Stiu ce inseamna sa nu-ti poti exprima talentul din cauza altora. Banuiesc ce inseamna sa cazi de pe culmi si sa nu te mai poti ridica. Cunosc prea bine umilinta si batjocura la care este supus artistul in Romania. Stiu perfect in ce conditii lucreaza artistii romani si care sunt oamenii care le decid soarta. Si mai stiu ca cel care nu rezista lumii acesteia exterioare mizerabile in care traieste si alege sa se sinucida, de fapt, era mort demult.

Sinuciderea unui artist este de fiecare data un manifest. Omul acela vrea sa transmita ceva si sa convinga lumea din jur de adevarul sau care, din pacate, este si al altora.

Cand ii pui mana la gura unui om care nu e mut si nu-i mai permiti sa vorbeasca, el se va revolta. Daca legi la ochi o persoana care nu e oarba, aceea va riposta pentru a-si recapata vederea. Cand artistul nu mai poate sa-si prezinte arta sa publicului, reactioneaza si el cum poate. Nu se bate, nu scuipa, nu injura, se retrage in el, sufera, se lasa macinat si strivit, dar tace. Cu ultimele puteri incearca sa schimbe ceva. Poate sa se multumeasca cu mai putin decat merita. Poate sa nu mai ceara nimic, ci doar sansa de a performa. Sau poate alege sa moara de tot.

Cine n-a trecut prin asemenea zbucium nu va intelege nici in zece vieti durerea dintr-un astfel de suflet macinat. Cand nu e vorba de lucruri palpabile, ci doar de sentimente si vise si idealuri sfaramate, e greu sa convingi pe cineva ca nu esti nebun. Cum ai putea sa explici cuiva ca daca nu-ti poti face meseria nu mai esti un om intreg? Cum ar pricepe cineva care munceste doar pentru a putea trai si a avea un salariu, ca tu, artistul, ai muri pentru arta ta?

Ma uitam ieri la televizor si l-am vazut pe Costel Busuioc, baiatul talentat care a cucerit Spania. Il intreba Maruta daca s-ar sinucide daca n-ar mai putea canta, iar el a raspuns induiosator, ceva de genul „am avut o viata grea, dar n-as face asa ceva. As pune faianta” (cine stie povestea lui, stie ca el muncea ca zidar inainte). Sunt perfect de acord cu el. Este raspunsul unui om calit de viata, fara prea multa scoala, dar cu noroc, care a devenit artist.

Eu, insa, vorbeam aici despre cei care se nasc artisti.