Nu depresia ucide!

18 08 2017

Dezbaterea publica despre tragedia femeii care s-a aruncat in fata trenului impreuna cu copiii ei imi provoaca revolta, ca sa nu zic scarba.
Toata lumea isi da cu parerea, judeca, plange sau deplange soarta unor fiinte despre a caror existenta habar n-avea pana ieri. Femeia era o anonima, ca atatea alte zeci de mii, care se chinuia sa-si traiasca viata aia amara asa cum putea ea. Pana ieri nu ne framanta existenta ei. Pana ieri, am fi trecut pe langa ea pe strada fara s-o bagam in seama sau de seama. Nici macar aia din apropiere n-au observat-o. Ieri, in schimb, cand femeia a decis sa faca un gest extrem, oamenii au inceput s-o pomeneasca. Ba ca era depresiva, nebuna, ba ca era proasta, inconstienta, criminala si fiecare a devenit specialist in viata anonimei de pana ieri. Toata lumea ii cunoaste fisa medicala, ii stie internarile, framantarile, durerile, boala. Ce sa mai vorbim? Specialisti in vietile altora.
Habar n-am prin ce a trecut femeia aia cata vreme a trait, dar vad cat de importanta a devenit dupa moarte. A scos din oameni fiarele insetate de sange, de oroare, de aruncat cu bolovani. De fapt, gestul ei a adus dupa sine scoaterea la suprafata a realitatii in care traim cu totii.
Nu depresia ucide! Indiferenta si lipsa de empatie a oamenilor ucid. Comportamentul abuziv, abuzurile fizice si psihice, rautatea, cinismul, egoismul, astea sunt cauzele care duc la tragedii ca cea de ieri. Oamenii care aleg sa moara si ii mai iau si pe altii dupa ei nu fac asta fiindca au vreo placere sau vreo bucurie sa comita orori. Oamenii astia au sufletul bolnav si chinuit. Se spune ca femeia care s-a aruncat in fata trenului ar fi suferit de o boala la cap. Despre boala din suflet nu se prea comenteaza. Aia era povestea ei mult prea intima si nu intereseaza pe nimeni. E mai simplu sa spui despre o femeie ca e nebuna decat sa spui ca e neiubita, neapreciata, neinteleasa. Daca spui ca e nebuna toata vina cade pe umerii ei si, eventual, pe medicul care n-a tratat-o corespunzator. Tu, asta de te afli in preajma ei, esti absolvit de orice vina. Ce puteai tu sa faci daca aia era nebuna? Sa se interneze la nebuni! Ce treaba ai tu?
Cand are cineva ficatul bolnav, nu-i torni alcool pe gat. Cand are coloana zdrobita nu-i dai bolovani sa care. Cand plamanii se chinuie sa mai respire, nu-i bagi tigari in gura.
Dar cand omul de langa tine are sufletul bolnav, tu ce faci? TU, perfectule, minunatule, impecabilule, cum te comporti? Ce atitudine ai? Nu cumva nepasarea ta te face autor moral al ororii?
Nu depresia ucide! Indiferenta si lipsa de empatie a oamenilor, astea ucid.

Reclame




Cand dragostea de arta ucide

23 11 2010

Sa-mi fie cu iertare, dar n-am auzit de vreun conductor de tren care sa se sinucida de dragul locomotivei. Nici de vreun bilant contabil care sa declanseze tragedii in sufletul celui care l-a facut, ducandu-l spre moarte. N-am aflat pana acum nici de vreun medic care sa-si fi luat viata din cauza vreunei operatii nereusite facuta pacientului. Aud, in schimb, de artisti care decid sa moara tineri, cumplit de nefericiti si de nimeni intelesi.

Opinia publica stramba din nas la auzul unor astfel de stiri si invoca boala psihica, pacatul, pe Dumnezeu si nu stiu care sfinti. Artistii, insa, stiu si inteleg durerea, neputinta, disperarea unui alt artist. Din pacate, nu prea au cum sa se faca intelesi si cum sa explice furtunile care se declanseaza in sufletul celor care nu-si pot implini menirea artistica. N-ai cum sa explici ca viata ta e arta pe care o faci si ca momentul in care ceva sau cineva te impiedica sa o mai zamislesti inseamna inceputul mortii tale ca spirit, ca suflet, ca artist.

Stiu ce inseamna sa nu-ti poti exprima talentul din cauza altora. Banuiesc ce inseamna sa cazi de pe culmi si sa nu te mai poti ridica. Cunosc prea bine umilinta si batjocura la care este supus artistul in Romania. Stiu perfect in ce conditii lucreaza artistii romani si care sunt oamenii care le decid soarta. Si mai stiu ca cel care nu rezista lumii acesteia exterioare mizerabile in care traieste si alege sa se sinucida, de fapt, era mort demult.

Sinuciderea unui artist este de fiecare data un manifest. Omul acela vrea sa transmita ceva si sa convinga lumea din jur de adevarul sau care, din pacate, este si al altora.

Cand ii pui mana la gura unui om care nu e mut si nu-i mai permiti sa vorbeasca, el se va revolta. Daca legi la ochi o persoana care nu e oarba, aceea va riposta pentru a-si recapata vederea. Cand artistul nu mai poate sa-si prezinte arta sa publicului, reactioneaza si el cum poate. Nu se bate, nu scuipa, nu injura, se retrage in el, sufera, se lasa macinat si strivit, dar tace. Cu ultimele puteri incearca sa schimbe ceva. Poate sa se multumeasca cu mai putin decat merita. Poate sa nu mai ceara nimic, ci doar sansa de a performa. Sau poate alege sa moara de tot.

Cine n-a trecut prin asemenea zbucium nu va intelege nici in zece vieti durerea dintr-un astfel de suflet macinat. Cand nu e vorba de lucruri palpabile, ci doar de sentimente si vise si idealuri sfaramate, e greu sa convingi pe cineva ca nu esti nebun. Cum ai putea sa explici cuiva ca daca nu-ti poti face meseria nu mai esti un om intreg? Cum ar pricepe cineva care munceste doar pentru a putea trai si a avea un salariu, ca tu, artistul, ai muri pentru arta ta?

Ma uitam ieri la televizor si l-am vazut pe Costel Busuioc, baiatul talentat care a cucerit Spania. Il intreba Maruta daca s-ar sinucide daca n-ar mai putea canta, iar el a raspuns induiosator, ceva de genul „am avut o viata grea, dar n-as face asa ceva. As pune faianta” (cine stie povestea lui, stie ca el muncea ca zidar inainte). Sunt perfect de acord cu el. Este raspunsul unui om calit de viata, fara prea multa scoala, dar cu noroc, care a devenit artist.

Eu, insa, vorbeam aici despre cei care se nasc artisti.