Autorii morali ai mortii mele

1 09 2017

”Ai nevoie de ajutor specializat!”
Nu! Aveam nevoie sa nu va intalnesc in viata asta scurta! Sau daca tot am avut ghinionul sa ne intersectam drumurile, aveam nevoie sa nu ma calcati in picioare, sa nu ma umiliti, sa nu ma abuzati psihic si fizic, sa nu ma condamnati la moarte fara sa am decat vina ca am crezut in voi si mi-am lasat sufletul pe mainile voastre.
Aveam nevoie de iubire, afectiune, intelegere, de la unii, de acceptare, de la altii, de corectitudine si dreptate, de empatie, de umanitate din partea voastra.
Dar cum sa ceri sa fie oameni unor javre?
Mi-am pus sufletul in mainile voastre. Asemenea animalelor de prada v-ati repezit si mi l-ati sfasiat. Si acum, normal, lasi cum sunteti, invocati ajutorul specializat de care, chipurile, am eu nevoie. Adica sa vina unul sa stearga mizeria pe care ati facut-o voi.
Nu, javrelor, mizeria ramane, ranile, sufletul sangerand, durerea, traumele vor ramane pana la sfarsit, n-are nimeni cum sa le curete. Dar voi? Voi cum sunteti? Sunteti bine? Aveti constiinta impacata? Sau, mai bine, spus, stiti ce e aia constiinta? Dormiti bine? Visati frumos? Daca da, n-o s-o mai faceti pentru multa vreme.
Si pentru ca eu, spre deosebire de voi, nu am fost lasa niciodata, mi-am asumat faptele, vorbele, gesturile facute si am fost capabila chiar sa-mi cer iertare atunci cand am gresit, nici de data asta nu ma voi ascunde in spatele generalizarii neasumate si voi spune cine sunt calaii mei, oamenii care sunt raspunzatori pentru moartea mea. Unii sunt celebri, altii vor deveni. In ordinea intrarii in viata mea si doar cronologic enumerati, iata-i in toata splendoarea lor de oameni respectabili, impecabili si cu mainile curate:

Daniel Iordachioae

Nadia Tataru

Felix Tataru

Luminita Damian

Catanuta Damian

Reclame




Preoteasa ipocrita (II)

26 03 2017

Soarta rade de oameni adesea. Poate de aia s-a intamplat ca unul dintre baietii doamnei preotese sa-si gaseasca loc de munca ajutat de parintii lui care erau prieteni cu patronii chiar la radioul unde lucram eu. Asta n-ar fi fost mare lucru, dar ca a nimerit acolo chiar in cea mai urata perioada din viata mea, aceea in care divortam, trebuie sa fi avut legatura cu soarta. In alte conditii nu l-as fi remarcat. Era cu vreo 15 ani mai mic. „Un putoi”, cum obisnuiam sa-i numesc chiar si pe cei mai mici cu 2-3 ani decat mine. E adevarat ca atunci cand ma inconjura cu grija, cu atentie, cand simteam ca ii pasa de mine si ma intreba mereu cum ma mai simt, daca am mancat, daca vreau sa-mi faca o cafea, nu m-am gandit sa-i cer buletinul si nici nu l-am intrebat detalii despre arborele genealogic. Oricum, minor nu era. Terminase facultatea si avea un loc de munca, deci eram in perfecta legalitate. Eu eram o femeie libera, deci nici in imoralitate nu ne aflam. Practic, eram doi oameni majori care, pe nesimtite, s-au indragostit unul de altul. Asta da belea pe capul preotesei care, atunci cand a aflat, a inceput jihadul. Pardon! Asta e la musulmani. La crestini nu stiu cum se cheama, dar i-as zice asaltul ignorantei si ipocriziei.
Tocmai ea, prea sfanta, facea cele mai multe spume la gura si a inceput imediat represaliile. Prima data i-a taiat portia de bani pe care-i mai dadea peste salariul lui, inainte de a fi cu mine (glumind amar, i-as imparti viata saracului baiat-victima in „Inainte de Nouria” si „Dupa Nouria”). Asta nu l-a descurajat pe tanarul indragostit, ci l-a ambitionat si a facut in asa fel incat sa munceasca mai mult la radio. Incepea programul la 7 dimineata si il termina la 7 seara. Fara carte de munca (un amanunt important pentru povestile viitoare). Asa se face ca intr-o zi, pe cand el era la serviciu si eu acasa, primesc un telefon de la directorul de programe care ma anunta ca lui Cristi i s-a facut rau si a venit salvarea sa-l ia de la radio. „Noi nu putem sa mergem cu el, du-te tu la Floreasca!” M-am imbracat intr-o secunda, am luat un taxi si am plecat la spital. Nu primisem prea multe informatii, stiam doar ca a lesinat. Am ajuns la Urgente intr-un suflet si m-am asezat la coada unde alti disperati ca mine asteptau sa afle unde le sunt oamenii dragi. Asteptand acolo am aflat ca exista niste culori care caracterizeaza gradul de urgenta al cazurilor venite cu salvarea. Numele lui era trecut la penultima culoare, adica foarte grav. Mi s-au inmuiat picioarele si habar n-am cum am ajuns la salonul in care se afla. Aveam senzatia ca e un cosmar, ca nu ni se intampla noua. Cand l-am vazut intins in patul ala, alb ca varul si am mai vazut-o si pe asistenta aia care ii pusese perfuzia gresit de incepuse saracului baiat sa i se umfle mana, am crezut ca clachez si imi voi gasi si eu linistea intr-un pat alaturat din salon. M-a luat cu lesin, dar am facut efort sa ma tin tare in fata lui. Am incercat sa-l linistesc cum am putut, l-am intrebat ce s-a intamplat si i-am atras atentia asistentei ca e ceva in neregula cu perfuzia aia. S-a ofuscat doamna ca am indraznit, dar a venit sa i-o scoata si sa i-o mai puna o data. In timpul asta, el imi daduse sa-i tin ceasul si telefonul, asa se face ca atunci cand patroana radioului i-a trimis un SMS, chiar in momentele acelea, mesajul a ajuns sub ochii mei. „Daca te intreaba aia de la spital unde erai cand ti s-a facut rau sa le spui ca erai in VIZITA la radio. E mai bine asa.” Si bineinteles ca se incheia textul cu rugamintea grijulie de a o informa si pe ea cum se mai simte si cu traditionalul „Doamne ajuta!”
In vizita la radio??? Cand el lucra acolo cate 12 ore pe zi??? Asta era grija doamnei patroane si prietena de familie a parintilor lui? Sa-si apere fundu’, in timp ce omul ala statea pe patul de spital, cu perfuzia in vene, ajuns acolo din cauza epuizarii? Mi-au sarit lacrimile din ochi incontrolabil. M-am ridicat brusc, i-am spus ca mi-e sete si trebuie sa ies. Daca ar fi fost tanti aia in fata mea in momentul ala… A ajutat-o Domnu’sa nu fie.
Am iesit afara din spital, la aer curat si am respirat adanc. Cica sa inspiri, sa expiri si sa numeri in gand ca sa te calmezi. Oare pana la cat ar fi trebuit sa numar?
Am revenit pe holurile spitalului si am asteptat. Doamna asistenta nu m-a mai lasat sa intru. In cele cateva ore petrecute in mijlocul durerii (sa stai pe hol la Urgente nu e chiar cel mai placut mod de petrecere a timpului) am avut ragaz sa ma gandesc. Stiam ca oamenii sunt ordinari, dar nici chiar asa. Ma gandeam ca totul are o limita daca nu a bunului simt, macar a umanitatii. Nici prin cap nu mi-a trecut ca cineva poate sa fie atat de marsav, dar m-am inselat grav. Nu stiam ce avea sa se intample in continuare. Lovitura de gratie avea s-o dea mama iubitoare, coana preoteasa.