Cu Meli Melo la aniversarea de 20 de ani

28 09 2018

Am avut bucuria să particip la aniversarea a 20 de ani a faimosului Meli Melo- Paris în România. Recunosc că dinainte de a primi această invitație, brandul era unul dintre preferatele mele, atât în materie de accesorii, cât și de home deco, deci bucuria participării a fost absolut sinceră. Iar când am ajuns la Conacul Domniței Ralu, nu am mai reușit să-mi controlez entuziasmul.

Într-un peisaj tomnatic de vis, înconjurată de vie și acompaniată de acorduri senzuale de saxofon oferite de Daniel Radu, petrecerea aniversară a început în jurul prânzului și a ținut până la apusul soarelui. Ne-au ținut companie elementele delicate și unice ale noii colecții Fall/Winter 2018 Meli Melo Paris “Femme Actuelle” si Meli Melo Deco, expuse într-un cadru în care nu m-am mai săturat să fac fotografii.

Meli Melo 20 de aniPastelurile, nuanțele de roz prăfuit și vișiniu, asociate cu tonuri si texturi gri molatice, de fetru, lână sau cașmir, pietrele translucide viu colorate, catifeaua tomnatică, lanțurile lungi aurii ce alunecă pe satinuri imprimate și mătăsuri florale punctate prin accente de roșu pasional și blană, au marcat incursiunea propusă de colectia Femme Actuelle într-un tărâm de feminitate, de redescoperire cu delicatețe a visurilor și pasiunilor latente.

CatalogFall Winter

M-am bucurat de întreg decorul gândit și realizat cu produsele inconfundabile marca Meli-Melo Paris, dar și de spectacolul naturii care a fost generos cu noi. Deși părea o zi friguroasă, soarele ne-a ținut companie pe tot parcursul aniversării, făcând această zi de neuitat.

La multi ani, Meli- Melo Paris!

Credit foto: Marius Petre Photography

Prezentarea produselor: 10 +

Locul de desfășurare: 10 +

Atmosfera: 10 +

Reclame




M-am eliberat!

15 02 2016

Intotdeauna am avut o simpatie aparte pentru cititorii blogului meu. Stiu ca sunt oameni interesati si de modul in care gandeste un om, nu doar de aspectele exterioare (cum se imbraca, distreaza, machiaza cutareasca). Tocmai de aceea, de cate ori am scris, m-am referit indeosebi la situatiile de viata, la trairile, gandurile, fericirile si tristetile pe care le-am avut si n-am adus in discutie frivolitati. N-am avut, insa, niciodata puterea sa merg pana la capat cu povestile mele. Mi-era teama, aveam o strangere de inima ca nu voi fi inteleasa corect, ca voi fi comentata, ca oamenii isi vor da cu parerea fara sa stie, cu adevarat, cum sunt, si-atunci evitam raspunsurile la intrebarile prea directe legate de numele meu, de originea mea, de activitatea mea, de copiii mei sau de divortul prin care am trecut.

Acum m-am eliberat de frici. Am o viata noua, libera si nu-i sunt datoare nimanui cu nicio explicatie legata de alegerile mele, de stilul meu de viata, de trecut, prezent sau viitor.

Si uite asa, la propunerea larevista.ro si a jurnalistei Alina Grozea am dat curs invitatiei de a vorbi despre mine fara ascunzisuri, fara ipocrizie, cu inima deschisa si foarte asumat.

Va invit si pe voi, cititorii blogului, vechi si noi, sa ma descoperiti asa cum sunt: cu bune, cu rele, cu tot ce e omenesc si imi apartine.

Lectura placuta!

http://www.larevista.ro/nouria-nouri-invatat-ca-eu-sunt-cel-mai-important-om-din-viata-mea/





Pofta de vise implinite

25 01 2014

Copil fiind, nu pierdeam nicio piesa de teatru din zilele de marti si niciun film din cele 2-3 ore de program tv din vremurile apuse. Pe la 12 ani am vazut un spectacol in care juca un tanar fermecator pe nume Marcel Iures. Atat de mult m-a impresionat jocul sau actoricesc, talentul pe care i l-am perceput cu mintea si cu sufletul meu de copila, incat am decis ca vreau sa fac si eu acelasi lucru: teatru. Sa fiu actrita. Ceea ce parea un simplu moft de copil, a devenit scopul vietii mele. In anii aceia nu era o moda ca toate fetitele sa-si doreasca sa fie actrite, cantarete, manechine. Ba, un astfel de ideal era cel putin discutabil. Trebuia sa ai o meserie „serioasa”, iar prejudecatile legate de artisti erau crunte. Nu ca acum s-ar fi schimbat prea mult mentalitatile…
Si atunci cand vecinii mei mici se jucau in curtea blocului, eu mergeam la Palatul Copiilor sa fac cursuri de actorie. Atunci am aflat prima data de Cehov, iar „Pescarusul” devenise rugaciunea dinaintea somnului. Nimeni nu-mi putea frange aripile si zborul. Visam cu ochii deschisi si luptam pentru visul meu in ciuda zbuciumului interior pe care il presupunea. Am avut noroc ca mama nu s-a speriat de alegerea mea. Nu s-a impotrivit nicio clipa, desi mi-a pus in vedere ce presupune un asemenea drum in viata. Ce-i drept, putea sa-mi spuna orice, pentru mine nu exista alternativa.
Cand am crescut, m-am indreptat spre facultatea de vise cu toate sperantele adunate de-a lungul anilor. Tin minte ca atunci cand s-au anuntat rezultatele la admitere si cineva a strigat ca sunt in fruntea listei, am plans in hohote si am avut noroc sa-mi fie Ioan, colegul meu, aproape, fiindca m-as fi pravalit in fata avizerului.
Urma sa respir acelasi aer cu oamenii pe care ii iubeam si ii admiram atat de mult. Ion Cojar, Gelu Colceag, Adrian Pintea, Olga Tudorache, Dem Radulescu, Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Tania Filip, Sobi Cseh treceau zilnic pe langa mine pe culoare si nu stiam cum sa ma lipesc mai bine de perete ca sa nu le stanjenesc drumul. M-as fi mutat in facultate daca as fi putut. Cursurile erau darul dupa care tanjisem. Pofta mea de vise implinite era satisfacuta.
Ce a urmat dupa aceea nu vreau sa-mi amintesc. Multi absolventi ar povesti acelasi lucru, doar ca ar folosi cuvinte si nume diferite pe alocuri. Mi se spusese de multe ori ca mai presus de talent ai nevoie de noroc, dar n-am vrut sa cred asta niciodata. Ma gandeam ca noroc au toti prostii. Asta pana am mai crescut putin si am inteles ca tu iti poti face norocul cu mana ta. Sunt sanse pe care n-ai voie sa le ratezi, sunt trenuri in care n-ai voie sa nu te urci, sunt oameni pe care nu trebuie sa-i ignori. Trebuie sa fii mereu deschis, disponibil, dornic de lupta, zambitor si amabil. E posibil sa obosesti la un moment dat, dar pentru un vis implinit niciun efort nu e prea mare.
Si pentru ca ma aflu intr-o perioada a vietii in care cea mai mare dorinta a mea este sa-mi implinesc visele uitate, dar pastrate bine in suflet, intr-un colt pe care nimeni nu-l poate atinge si pangari, sunt pregatita sa-mi deschid aripile si sa zbor ca pescarusul lui Cehov. Nu sunt Nina, sunt Nouria si stiu ca visele pot deveni realitate.