Autorii morali ai mortii mele

1 09 2017

”Ai nevoie de ajutor specializat!”
Nu! Aveam nevoie sa nu va intalnesc in viata asta scurta! Sau daca tot am avut ghinionul sa ne intersectam drumurile, aveam nevoie sa nu ma calcati in picioare, sa nu ma umiliti, sa nu ma abuzati psihic si fizic, sa nu ma condamnati la moarte fara sa am decat vina ca am crezut in voi si mi-am lasat sufletul pe mainile voastre.
Aveam nevoie de iubire, afectiune, intelegere, de la unii, de acceptare, de la altii, de corectitudine si dreptate, de empatie, de umanitate din partea voastra.
Dar cum sa ceri sa fie oameni unor javre?
Mi-am pus sufletul in mainile voastre. Asemenea animalelor de prada v-ati repezit si mi l-ati sfasiat. Si acum, normal, lasi cum sunteti, invocati ajutorul specializat de care, chipurile, am eu nevoie. Adica sa vina unul sa stearga mizeria pe care ati facut-o voi.
Nu, javrelor, mizeria ramane, ranile, sufletul sangerand, durerea, traumele vor ramane pana la sfarsit, n-are nimeni cum sa le curete. Dar voi? Voi cum sunteti? Sunteti bine? Aveti constiinta impacata? Sau, mai bine, spus, stiti ce e aia constiinta? Dormiti bine? Visati frumos? Daca da, n-o s-o mai faceti pentru multa vreme.
Si pentru ca eu, spre deosebire de voi, nu am fost lasa niciodata, mi-am asumat faptele, vorbele, gesturile facute si am fost capabila chiar sa-mi cer iertare atunci cand am gresit, nici de data asta nu ma voi ascunde in spatele generalizarii neasumate si voi spune cine sunt calaii mei, oamenii care sunt raspunzatori pentru moartea mea. Unii sunt celebri, altii vor deveni. In ordinea intrarii in viata mea si doar cronologic enumerati, iata-i in toata splendoarea lor de oameni respectabili, impecabili si cu mainile curate:

Daniel Iordachioae

Nadia Tataru

Felix Tataru

Luminita Damian

Catanuta Damian

Reclame




M-am eliberat!

15 02 2016

Intotdeauna am avut o simpatie aparte pentru cititorii blogului meu. Stiu ca sunt oameni interesati si de modul in care gandeste un om, nu doar de aspectele exterioare (cum se imbraca, distreaza, machiaza cutareasca). Tocmai de aceea, de cate ori am scris, m-am referit indeosebi la situatiile de viata, la trairile, gandurile, fericirile si tristetile pe care le-am avut si n-am adus in discutie frivolitati. N-am avut, insa, niciodata puterea sa merg pana la capat cu povestile mele. Mi-era teama, aveam o strangere de inima ca nu voi fi inteleasa corect, ca voi fi comentata, ca oamenii isi vor da cu parerea fara sa stie, cu adevarat, cum sunt, si-atunci evitam raspunsurile la intrebarile prea directe legate de numele meu, de originea mea, de activitatea mea, de copiii mei sau de divortul prin care am trecut.

Acum m-am eliberat de frici. Am o viata noua, libera si nu-i sunt datoare nimanui cu nicio explicatie legata de alegerile mele, de stilul meu de viata, de trecut, prezent sau viitor.

Si uite asa, la propunerea larevista.ro si a jurnalistei Alina Grozea am dat curs invitatiei de a vorbi despre mine fara ascunzisuri, fara ipocrizie, cu inima deschisa si foarte asumat.

Va invit si pe voi, cititorii blogului, vechi si noi, sa ma descoperiti asa cum sunt: cu bune, cu rele, cu tot ce e omenesc si imi apartine.

Lectura placuta!

http://www.larevista.ro/nouria-nouri-invatat-ca-eu-sunt-cel-mai-important-om-din-viata-mea/





Eu nu pot

28 01 2015

„Tu nu poti!”, mi-a spus cineva pe un ton dispretuitor. M-am simtit mica de tot si neajutorata. Mi s-a parut ca e o jignire. Cum adica sa nu pot? Imi venea sa-mi adun toate fortele si sa-i demonstrez ca s-a inselat in privinta mea. Impactul acestor vorbe a fost puternic. M-am gandit la ele si la ce a vrut sa-mi transmita individul. Le-am intors pe toate fetele si m-am intrebat de unde a ajuns la aceasta concluzie. Primul raspuns care mi-a venit in minte a fost acela ca ma cunoaste foarte bine. Si stie ca nu pot sa trec peste morala, bun simt, adevar, dreptate, loialitate, fidelitate. Stie ca n-as putea sa stau nici cinci minute in compania unor oameni pe care ii dispretuiesc, numai de dragul vreunor beneficii. Stie ca nu-mi pot murdari trupul pentru niste foloase materiale. Stie ca tot ce am indraznit sa cer vreodata de la altii a fost dreptul meu legal si nimic in plus. Stie ca mi-e rusine sa ma imprietenesc cu niste oameni doar pentru ca as avea nevoie sa ma ajute cu ceva. Stie ca nu pot sa lingusesc si nici sa pup funduri oricat de cocotate ar fi ele pe scara sociala. A intuit bine ca n-as reusi in veci sa ma lipesc de vreo mizerie de om doar ca sa ma sponsorizeze. Asta nu inseamna ca nu m-am lipit niciodata de astfel de mizerii. Ba da, au fost cateva care m-au pacalit, dar numai pentru ca nutream sentimente profunde, nu ca as fi avut vreun folos de pe urma lor. De fapt, mai mult m-au facut sa pierd (timp, incredere, liniste, idealuri, vise, chiar si bani) decat sa castig.

Imi e greu sa ma bag in seama. Nu-mi place sa ma milogesc. Nu accept sa ma folosesc de oameni. Nu suport sa-mi pierd vremea in locuri cu care nu rezonez. Am niste principii absolut rigide cand vine vorba de prietenii, iesit la bere in interes de asa-zisa socializare, cumetrii, relatii pe baza de „ce-mi iese si mie la prietenia asta?”, manareli, combinatii, smecherii. Pana si atunci cand trebuie sa cer ceva ce mi se cuvine stau si ma gandesc de o mie de ori pana sa actionez. Mi-e jena. Mi-e rusine de rusinea altora. Imi fac procese de constiinta si cateodata (cand nu e prea grava treaba), chiar renunt.

Persoana care mi-a spus ca eu nu pot, stia foarte bine cum sunt. Stia ca orice compromis am facut vreodata in viata asta a fost doar in numele iubirii. Niciodata nu m-am folosit de oameni pentru nimic. Daca ei au considerat ca vor sa-mi ofere ceva si ca merit, am primit cu bucurie si recunostinta. De multe ori, nici cand meritam cu adevarat nu mai venea recompensa, iar eu preferam sa sufar pentru lipsa lor de recunostinta ori recunoastere a meritelor mele, neindraznind sa cer.

N-am tupeul sa spun ca e bine cum sunt eu. Ba chiar sunt convinsa ca am un stil pagubos, anacronic, potrivit altor vremuri, mai curate. Si culmea e ca la nivel de teorie stiu foarte bine cum ar trebui sa fiu ca sa pot. Dar EU NU POT. Unii numesc neputinta mea prostie. Altii i-ar spune neadaptare la lumea de azi. Altii m-ar putea considera nesociabila. Oricum i-ar zice comentatorii stilului meu, eu le multumesc.

Pana la urma, am inteles.

„Tu nu poti!” spus de acel om n-a fost o jignire. De fapt, a fost un compliment de la cineva care ma cunoaste foarte bine, dar care se cunoaste si pe sine si stie ca asta este diferenta majora dintre noi. El POATE. Si de aceea se considera superior. Si tu esti?





Mainile si ochii

23 02 2014

O mana fina imi aranjeaza parul care se razvrateste. De fapt e o mangaiere calda care imi da fiori. O privire atat de intensa si niste ochi patrunzatori imi intra pana in mijlocul gandurilor. Le stie pe fiecare. Pe ele, pe ganduri. De unele ma rusinez. Noroc ca nu sunt nevoita sa le spun. De altele sunt mandra si vreau sa ma asigur ca le-a inteles exact. Le-a inteles. De obicei, vorbesc mult. Acum nu mai spun nimic. Mainile si ochii poarta dialoguri dincolo de cuvinte. Nu trebuie sa cer nimic fiindca stie ce sa daruiasca. Mi-a transformat urletul in soapta. Mi-a preschimbat dezamagirea in fericire. Mi-a inlocuit lacrimile cu zambete. Si ma las purtata de mainile si de ochii acestia prin locuri prin care n-am mai fost niciodata. Uneori imi pare rau ca am pornit intr-o asemenea calatorie atat de tarziu. Alteori simt ca acum trebuia sa mi se intample fiindca mai devreme de-ar fi fost, n-as fi stiut sa apreciez.
Sunt dimineti in care ma trezesc devreme de teama ca totul nu e decat un vis dintre cele pe care le-am avut in nesfarsitele nopti ce au trecut. Dar o mana delicata ma asigura ca totul e adevarat. Sprijin, echilibru, tandrete, grija. Mainile care stiu sa mangaie, sa imbratiseze, sa stearga lacrima, sa faca ceaiul si sa astearna flori pe drumul meu. Si ochii care ma privesc atat de inauntrul meu, incat vorbele nu mai au nicio relevanta.
N-am nevoie de promisiuni ca sunt satula de ele. N-am nevoie de planuri ca am facut atatea si n-au folosit la nimic. N-am nevoie de sfaturi ca am primit o gramada de la experti in scoala vietii. N-am nevoie de parerile judecatorilor de apoi si de mai apoi.
Am nevoie sa iubesc mainile si ochii. Si ele sa ma iubeasca pe mine. Atat.





Pofta de vise implinite

25 01 2014

Copil fiind, nu pierdeam nicio piesa de teatru din zilele de marti si niciun film din cele 2-3 ore de program tv din vremurile apuse. Pe la 12 ani am vazut un spectacol in care juca un tanar fermecator pe nume Marcel Iures. Atat de mult m-a impresionat jocul sau actoricesc, talentul pe care i l-am perceput cu mintea si cu sufletul meu de copila, incat am decis ca vreau sa fac si eu acelasi lucru: teatru. Sa fiu actrita. Ceea ce parea un simplu moft de copil, a devenit scopul vietii mele. In anii aceia nu era o moda ca toate fetitele sa-si doreasca sa fie actrite, cantarete, manechine. Ba, un astfel de ideal era cel putin discutabil. Trebuia sa ai o meserie „serioasa”, iar prejudecatile legate de artisti erau crunte. Nu ca acum s-ar fi schimbat prea mult mentalitatile…
Si atunci cand vecinii mei mici se jucau in curtea blocului, eu mergeam la Palatul Copiilor sa fac cursuri de actorie. Atunci am aflat prima data de Cehov, iar „Pescarusul” devenise rugaciunea dinaintea somnului. Nimeni nu-mi putea frange aripile si zborul. Visam cu ochii deschisi si luptam pentru visul meu in ciuda zbuciumului interior pe care il presupunea. Am avut noroc ca mama nu s-a speriat de alegerea mea. Nu s-a impotrivit nicio clipa, desi mi-a pus in vedere ce presupune un asemenea drum in viata. Ce-i drept, putea sa-mi spuna orice, pentru mine nu exista alternativa.
Cand am crescut, m-am indreptat spre facultatea de vise cu toate sperantele adunate de-a lungul anilor. Tin minte ca atunci cand s-au anuntat rezultatele la admitere si cineva a strigat ca sunt in fruntea listei, am plans in hohote si am avut noroc sa-mi fie Ioan, colegul meu, aproape, fiindca m-as fi pravalit in fata avizerului.
Urma sa respir acelasi aer cu oamenii pe care ii iubeam si ii admiram atat de mult. Ion Cojar, Gelu Colceag, Adrian Pintea, Olga Tudorache, Dem Radulescu, Florin Zamfirescu, Adrian Titieni, Tania Filip, Sobi Cseh treceau zilnic pe langa mine pe culoare si nu stiam cum sa ma lipesc mai bine de perete ca sa nu le stanjenesc drumul. M-as fi mutat in facultate daca as fi putut. Cursurile erau darul dupa care tanjisem. Pofta mea de vise implinite era satisfacuta.
Ce a urmat dupa aceea nu vreau sa-mi amintesc. Multi absolventi ar povesti acelasi lucru, doar ca ar folosi cuvinte si nume diferite pe alocuri. Mi se spusese de multe ori ca mai presus de talent ai nevoie de noroc, dar n-am vrut sa cred asta niciodata. Ma gandeam ca noroc au toti prostii. Asta pana am mai crescut putin si am inteles ca tu iti poti face norocul cu mana ta. Sunt sanse pe care n-ai voie sa le ratezi, sunt trenuri in care n-ai voie sa nu te urci, sunt oameni pe care nu trebuie sa-i ignori. Trebuie sa fii mereu deschis, disponibil, dornic de lupta, zambitor si amabil. E posibil sa obosesti la un moment dat, dar pentru un vis implinit niciun efort nu e prea mare.
Si pentru ca ma aflu intr-o perioada a vietii in care cea mai mare dorinta a mea este sa-mi implinesc visele uitate, dar pastrate bine in suflet, intr-un colt pe care nimeni nu-l poate atinge si pangari, sunt pregatita sa-mi deschid aripile si sa zbor ca pescarusul lui Cehov. Nu sunt Nina, sunt Nouria si stiu ca visele pot deveni realitate.





Nimic nu e intamplator

15 09 2013

Pe 6 decembrie 2005 lua fiinta Itsy Bitsy FM, iar eu am fost printre primii angajati. Pe 6 decembrie 2009 se nastea fetita mea, Salma.

Pe 17 septembrie 2000 se nastea baietelul meu, Darius. Pe 17 septembrie 2013 voi incepe la Itsy Bitsy FM „Mamma mia”, o emisiune noua, dupa aproape 8 ani de la prima mea aparitie pe post.

Zilele acestea vor ramane repere ale vietii mele personale si profesionale. La prima vedere par coincidente, dar eu nu cred in ele. Eu cred ca nimic nu e intamplator.





Marturisiri la sfarsit de an

23 12 2012

Anul acesta am scris mai putin. A fost un an agitat si m-am ferit sa-mi astern gandurile aici pentru ca n-au fost intotdeauna cele mai senine. M-am plans de oameni asa cum m-am plans si de mine. De alegerile mele, de neimplinirile, tristetile ori dezamagirile pe care le-am adunat. Nu stiu cum se face insa ca toate lucrurile s-au aranjat. Cei vinovati de noptile mele de nesomn au platit. S-a facut dreptate fara sa fi avut eu vreo contributie, semn ca cineva acolo, sus, ma iubeste si are grija de mine.
Am incercat sa-mi fac viata mai frumoasa, sa ma bucur mai mult de ce am si sa ma gandesc mai putin la ce n-am, dar mi-as dori. Cateodata am reusit, alteori mi-a fost greu. Imi lipsesc niste lucruri si visez la ele cu ochii prea deschisi. Poate daca as inchide ochii si m-as arunca in viata fara plasa de siguranta, le-as avea si pe acelea. Inca ma mai gandesc la asta.
In rest, m-am refugiat in activitatile care-mi aduc implinire. Educatia copiilor e una dintre ele. Aici n-am de ce sa ma plang, dar nici nu vreau sa ma laud. Se vor vedea rezultatele meseriei mele de mama peste ani, cand copiii ma vor face mandra de ei, asa cum sunt si acum.

Cealalta meserie a mea continua sa-mi aduca satisfactii enorme, recunoastere, iubire, iar incununarea sa a venit chiar acum, la sfarsit de an, si se va materializa la inceputul anului viitor cand va voi invita sa-mi fiti alaturi intr-un spectacol cum nu s-a mai vazut pe la noi.

Tot la inceput de 2013 veti descoperi ca scriu si la cateva reviste unde am fost primita cu caldura si cu incredere, iar eu voi incerca sa nu dezamagesc. Chiar in numarul din ianuarie al uneia dintre publicatii veti gasi un interviu realizat de mine cu un artist pe care il admir foarte mult, care e greu de prins, dar care s-a dovedit a fi un interlocutor sensibil si delicat.

In tot acest an am mai scris, atunci cand sufletul imi era prea plin, si pe celalalt blog al meu, gazduit cu bunatate pe boncafe.ro. Chiar astazi am relatat acolo o intamplare care m-a rascolit putin si pe care va invit s-o descoperiti: http://nouria.boncafe.ro/?p=263

2012 a fost anul care mi-a consolidat prieteniile cu oameni la care tin enorm, pe care ii cunosc de ani buni si care mi-au intins mainile de cate ori am avut nevoie de ele. N-o sa-i numesc aici, dar ei se stiu si vreau sa le multumesc din tot sufletul meu pentru ca au stiut sa-mi fie aproape si cand mi-a fost usor, dar mai ales cand mi-a fost greu!

Dragilor mei cei mai dragi, membrilor familiei mele, le spun din nou ca ii iubesc, ca nu stiu cine si ce as fi fara ei, iar voua, cititorilor mei fideli sau doar de ocazie, va raman datoare ca ma cititi, va multumesc pentru ca v-am simtit alaturi si pentru ca mi-ati fost de ajutor de multe ori fara ca macar sa banuiti acest lucru.

SARBATORI FERICITE TUTUROR!