Nevinovata de iubire pentru Adrian Paunescu

4 11 2010

In casa copilariei mele aveam un colt de biblioteca in care tronau carti groase, mari, cu coperte negre. Era coltul meu preferat. Scria alb pe negru: ” Adrian Paunescu”, iar negru pe alb erau insirate versuri pe care nu ma mai saturam citindu-le. Nu intelegeam cum poate cineva sa adune laolalta atatea cuvinte simple si sa le dea stralucire de diamant. Ma fascinau si aproape fara sa vreau le invatam pe de rost, intr-un exercitiu de memorie involuntar. Eram o copila si nu stiam ca iubirea mea pentru stihurile lui e vinovata.

De fapt, incepusem sa ma simt vinovata cand auzeam oameni maturi numindu-l pe Poet “Porcul”. Nu indrazneam sa deschid gura si sa ma razvratesc, doar eram o mucoasa care n-avea dreptul sa deschida gura, ba chiar preferam sa tac si sa nu pomenesc vreo clipa despre marea mea admiratie. Nu trebuia sa stie nimeni ca eu adorm citind poeziile lui pentru ca mai apoi sa le visez.

Mi s-a mai luat povara secretului de pe umeri cand numele sau a fost introdus in programa scolara de liceu. Era legal si de bun simt, chiar, sa vorbesc la literatura, in limita orei de curs, despre Adrian Paunescu. Tin minte ca mi-a turuit gura fara oprire, am recitat, am comentat si am eliberat tot naduful strans in anii de iubire clandestina. Zecele capatat n-avea nicio valoare in fata descatusarii mele.

Cand am crezut ca sunt libera sa spun ca-l iubesc pentru opera lui si eram pregatita sa-mi formez repertoriul pentru facultatea de teatru cu cateva din poeziile sale, un om “de bine” m-a sfatuit sa uit ca-mi place, sa-l sterg din gand si sa nu ma prezint la examen cu asemenea texte fiindca s-ar putea sa nu fiu pe placul comisiei si sa pic examenul inainte sa-l dau. Eram o copila. L-am crezut. Si ca un gest de suprema rebeliune, am lasat doar una, la coada, cu speranta ca nu-mi va sta in calea viitorului.

Peste ani, printr-o intamplare fericita, am ajuns in preajma Poetului. Eram la Festivalul Mamaia Copiilor, iar Daniel facea parte din juriul al carui presedinte era Adrian Paunescu. Stiam ca-l voi intalni, si in bagajul pentru mare luasem cu mine o carte draga, cu coperta neagra, pe care as fi vrut sa-mi astearna cateva randuri scrise de mana lui. E inutil sa va spun ca, aflata fata in fata cu poetul sufletului meu, am uitat sa-i intind cartea, am uitat ce voiam, am uitat sa spun vreun cuvant. Am preferat sa tac si sa le sorb pe ale sale. N-am putut sa-l deranjez.

Cand s-a intors Daniel de la jurizare, tarziu, in noapte, tin minte ca am stat pana dimineata sa-l ascult povestind despre Poet. Voiam sa stiu tot ce a spus, tot ce a simtit vazandu-i pe copilasii artisti si am fost mandra sa aflu ca am avut aceleasi opinii in ceea ce-l privea pe micul castigator al trofeului festivalului. Credeam ca am scapat de clandestinitate. Credeam ca nu mai considera nimeni o rusine sa-ti placa Adrian Paunescu si ca a venit momentul s-o spun in gura mare.

Am facut-o, insa, intr-un cadru restrans, intr-un restaurant in care ne aflam la masa cu Andrei, fiul poetului, si alte cateva persoane. Una dintre ele, un om cu bani si cu o aroganta crasa, vorbea despre Poet (cu fiul sau de fata, repet) intr-un fel care m-a scarbit profund. Era constient, am dedus din discursul lui, ca a avut sansa sa-l cunoasca pe Adrian Paunescu, dar doar ca sa ni-l prezinte noua, celor care n-aveam incotro si trebuia sa-l ascultam, intr-o lumina proasta. Mi se facuse rusine de ceea ce auzeam. Mi-era rusine de Andrei. Mi-ar fi placut sa se ridice si sa-i dea una peste bot imbuibatului, dar el a tacut, apoi a incercat, firav, sa-si apere tatal, dupa care a renuntat.

A fost momentul cand am putut sa spun ceva, in sfarsit. Si-am spus, dar tare mi-e teama ca individul suficient sie insusi n-a priceput nimic. “Vedeti, de-aia nu e bine sa ni se permita noua, muritorilor, sa stam in preajma artistilor. Adrian Paunescu va ramane si dupa moarte, pe cand de noi nu va mai sti nimeni”.  Am simtit din nou ca ma eliberez. Cat am putut de delicat i-am spus mitocanului ca el e NIMENI si ca de astia care dau din gura cainos se va alege doar praful. Probabil n-a inteles.

De fapt, drama OAMENILOR MARI din Romania este ca s-au nascut intr-o tara mica cu oameni mici.

Si pentru ca, intamplator sau nu, ultima carte pe care mi-am cumparat-o a fost “Vinovat de iubire” (din care stiam pasaje intregi de pe vremea adolescentei cand citeam pe furis revista “Trup si suflet”), am curaj sa spun (parafrazand) ca nu ma simt vinovata de iubirea pentru Poetul Adrian Paunescu. Ba mai mult, sunt mandra ca ii sunt contemporana!

“Te-as cere-napoi, insa n-am cui te cere/ Si restul e numai Chopin si tacere.” (Adrian Paunescu)








Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 37 other followers